PSICOLOGIA

A preoccupazione per u zitellu hè un eternu cumpagnu di a paternità. Ma spessu a nostra ansietà hè infundata. Pudemu preoccupari in vain solu perchè sapemu pocu di e caratteristiche di una età particulari di a zitiddina, dice u psicologu di u zitellu Tatyana Bednik.

Psicologie: In a vostra sperienza, chì falsi allarmi nantu à un zitellu anu i genitori?

Tatiana Bednik: Per esempiu, qualchissia in a famiglia hà avutu un zitellu cù autismu. È pare à i genitori chì u so zitellu face i stessi gesti, cammina in punta di u pede in u listessu modu - vale à dì, si appiccicate à i segni esterni, completamente insignificanti è cumincianu à preoccupassi. Succece chì a mamma è u zitellu ùn currispondenu micca in u temperamentu: ella hè calma, malincunica, è hè assai mobile, attivu. È li pare chì qualcosa hè sbagliatu cun ellu. Qualchissia hè preoccupatu chì u zitellu si batte per i ghjoculi, ancu s'ellu per a so età, stu cumpurtamentu hè cumplettamente normale, è i genitori anu a paura chì ellu cresce aggressivu.

Semu troppu disposti à trattà un zitellu cum'è un adultu?

T.B.: Iè, spessu i prublemi sò assuciati cù una mancanza di capiscitura di ciò chì un zitellu hè, quale sò e caratteristiche di una età particulari, quantu un zitellu hè capaci di regulà e so emozioni è cumportanu a manera chì vulemu. Avà i genitori sò assai cuncintrati in u sviluppu iniziale è spessu si lamentanu: hà solu bisognu di curriri, ùn pudete micca fà si pusà à sente à sente fiabe, o: un zitellu in un gruppu di sviluppu ùn vole à pusà à a tavula è fà. qualcosa, ma cammina intornu à a stanza. È questu hè circa un zitellu di 2-3 anni. Ancu s'è ancu un zitellu di 4-5 anni trova difficiule di stà fermu.

Un'altra lagnanza tipica hè chì un zitellu hè cattivu, hà scoppi di furia, hè turmentatu da teme. Ma à questa età, a corteccia cerebrale, chì hè rispunsevule per u cuntrollu, ùn hè ancu sviluppatu, ùn pò micca affruntà i so emozioni. Solu assai più tardi hà da amparà à fighjà a situazione da l'esternu.

Sarà da sè stessu? O dipende in parte da i genitori?

T.B.: Hè assai impurtante chì i genitori capiscenu è si dispiace per ellu! Ma u più spessu li dicenu : « Zittu ! Arresta! Andate in a vostra stanza è ùn esce micca finu à chì ùn vi calmu ! » U poviru zitellu hè dighjà cusì sdegnu, è hè ancu espulsu !

O una altra situazione tipica: in u sandbox, un zitellu di 2-3 anni caccià un ghjoculu da un altru - è l'adulti cumincianu à vergognallu, rimpruverà: "Vergogna à tè, questu ùn hè micca a vostra vittura, questu hè Petina, dà à ellu ! » Ma solu ùn capisce ancu ciò chì hè "meiu" è ciò chì hè "stranieru", perchè rimpruverà ellu ? A furmazione di u cervu di u zitellu hè assai dipendente di l'ambiente, di e rilazioni chì si sviluppa cù l'amati.

Calchì volta i genitori sò spaventati chì prima capiscenu u zitellu, è poi si fermanu ...

T.B.: Iè, pò esse difficiule per elli à ricustruisce è capisce chì hè cambiatu. Mentre u zitellu hè chjucu, a mamma pò cumportà cun ellu assai raghjone è currettamente, l'assicura è li permette di piglià l'iniziativa. Ma avà hè crisciutu - è a so mamma ùn hè micca pronta per fà un passu più è dà più indipendenza, si cumporta ancu cun ellu cum'è ella hà fattu cù u picculu. Soprattuttu spessu malintesi accade quandu u zitellu diventa un adulescente. Hè digià cunsideratu un adultu, è i so genitori ùn ponu micca accettà questu.

Ogni tappa d'età hà u so propiu compitu, i so scopi, è a distanza trà u zitellu è i genitori deve cresce è cresce, ma micca tutti l'adulti sò pronti per questu.

Cumu pudemu amparà à capisce un zitellu?

T.B.: Hè impurtante chì a mamma, da a prima età di u zitellu, u fighjula, reagisce à i so minimi cambiamenti, vede ciò chì si senti: tesa, spaventata ... Ampara à leghje i signali chì u zitellu manda, è ellu - ella. Hè sempre un prucessu mutuale. Calchì volta i genitori ùn capiscenu micca: chì parlà cun un zitellu chì ùn pò ancu parlà? In fattu, cumunicanu cù u zitellu, formamu sti ligami cun ellu, questu hè a cunniscenza mutuale.

Ma ci manca sempre qualcosa. Cumu i genitori ponu trattà a culpabilità?

ANCHE: Mi pare chì tuttu hè simplice. Semu tutti imperfetti, simu tutti "alcuni" è, per quessa, crià "alcuni" è micca i zitelli ideali. Se evitemu un sbagliu, faremu un altru. Se un genitore eventualmente vede chjaramente è vede ciò chì hà fattu un sbagliu, pò pensà à ciò chì deve fà cun ellu, cumu per passà avà, cumu agisce in modu diversu. In questu casu, u sintimu di culpabilità ci rende più sàviu è più umani, ci permette di sviluppà.

Lascia un Audiolibro