Cumu esse un bonu parente per un adulescente

Cose maravigghiusu accade qualchì volta à i genitori. Sembra chì tutti sò interessati à u successu, chì volenu bè per i so figlioli. È facenu assai per questu. È tandu parenu avè paura : ùn hè micca troppu bè ?

Dasha di 14 anni hè stata purtata da a so mamma, chì disse in un sussurru: "Hè un pocu lenta cun mè ..." Dasha grande è goffa si trasfirìu da u pede à u pede è guardò stubbornly à u pianu. Ùn era pussibili à parlà cun ella per un bellu pezzu : o murmurò, poi si chjappà cumplettamente. Dighjà dubitava : hà da travaglià ? Ma - sketches, rehearsals, è un annu dopu Dasha era unrecognizable: una bellezza majestuosa cù una treccia grossa, cù una voce profonda di pettu, apparsu nantu à u palcuscenicu. Aghju cuminciatu à ottene boni gradi in a scola, chì ùn era mai accadutu prima. E poi a so mamma l'hà purtatu cù un scandalu è lacrime, a mandò à una scola cù una cumplessità d'apprendimentu aumentata. Tuttu hà finitu cù un colpu nervoso in u zitellu.

Travagliemu principalmente cù l'adulti, l'adulescenti sò un'eccezzioni. Ma ancu in questa cundizione, più di una tali storia hè accaduta davanti à i mo ochji. Picciotti e zitelle incatenati chì cuminciaru à cantà, ballà, recite è cumpone qualcosa di u so propiu, chì i so parenti alluntanati prestu da u studio… Mi grattanu a testa per i motivi. Forsi i cambiamenti sò accaduti troppu veloci è i genitori ùn sò micca pronti. U zitellu diventa diversu, ùn pò micca "seguite i passi", ma sceglie u so propiu percorsu. U genitore anticipa ch'ellu hè vicinu à perde u rolu principali in a so vita, è prova, finu à ch'ellu pò, per mantene u zitellu in cuntrollu.

À l'età di 16 anni, Nikolai hà apertu a so voce, u ghjovanu hà riunitu à u dipartimentu di l'opera. Ma u mo babbu hà dettu "nè": ùn sarete micca un paisanu quì. Nikolai hà graduatu da una università tecnica. Insegna à a scola... I studienti spessu si ricordanu cumu i so anziani li dicianu qualcosa cum'è: "Fighjate in u specchiu, induve vulete esse cum'è artista?" Aghju nutatu chì i genitori sò spartuti in duie categurie: alcuni, chì venenu à i nostri spettaculi, dicenu: "Sì u megliu", altri - "Sì u peghju".

Senza sustegnu, hè difficiule per un ghjovanu principià una strada in una professione creativa. Perchè ùn sustene micca ? Calchì volta per via di a miseria: "Sò stancu di sustenevi, i guadagni di attu ùn sò micca affidabili". Ma più spessu, mi pari, u puntu hè chì i genitori volenu avè un zitellu ubbidiente. È quandu u spiritu di a creatività si sveglia in ellu, diventa troppu indipendente. Incontrullabile. Micca in u sensu ch'ellu hè insane, ma in u sensu chì hè difficiule di gestisce.

Hè pussibule chì l'invidia paradossale travaglia: mentre u zitellu hè ritenutu, vogliu liberà. È quandu u successu si stende à l'orizzonte, u genitore sveglia u so propiu risentimentu infantile: hè megliu cà mè? L'anziani anu a paura micca solu chì i zitelli diventeranu artisti, ma chì diventeranu stelle è entre in una orbita diversa. È cusì succede.

À a Star Factory, induve u mo maritu è ​​aghju travagliatu, aghju dumandatu à i cuncurrenti di 20 anni: chì avete più paura di a vita? È parechji dicenu: "Diventate cum'è a mo mamma, cum'è u mo babbu". I genitori pensanu chì sò mudelli per i so figlioli. È ùn capiscenu micca chì l'esempiu hè negativu. Li pare ch'elli sò riesciuti, ma i zitelli vedenu: abbattuti, infelici, overworked. Cumu esse? Capiscu chì ùn hè micca sempre pussibule aiutà. Ma almenu ùn mette micca in u modu. Ùn estinguete micca. Dicu: pensate, chì sì u vostru zitellu hè un geniu? E tu gridi à ellu...

Lascia un Audiolibro