PSICOLOGIA

Pruvemu micca di pensà à a morte - questu hè un mecanismu di difesa affidabile chì ci salva da l'esperienze. Ma crea ancu assai prublemi. I zitelli devenu esse rispunsevuli di i genitori anziani? Deve dì à un malatu terminale quantu li resta ? U psicoterapeuta Irina Mlodik parla di questu.

Un pussibili piriudu di impotenza cumpleta spaventa alcuni quasi più di u prucessu di lascià. Ma ùn hè micca abitudine di parlà. A generazione anziana spessu hà solu una idea apprussimata di cumu esattamente i so amati anu da piglià cura di elli. Ma si scurdanu o anu a paura di scopre di sicuru, assai trovanu difficiuli di inizià una conversazione nantu à questu. Per i zitelli, a manera di a cura di i so anziani ùn hè spessu micca ovvi.

Allora u tema stessu hè furzatu fora di a cuscenza è a discussione finu à chì tutti i participanti in un avvenimentu difficiule, a malatia o a morte, di colpu si scontranu cun ellu - persu, spavintatu è ùn sanu micca ciò chì fà.

Ci sò persone per quale u peghju incubo hè di perde a capacità di gestisce i bisogni naturali di u corpu. In regula, si basanu nantu à elli stessi, investenu in salute, mantenenu a mobilità è u rendiment. Esse dipendente da qualcunu hè assai spaventosa per elli, ancu s'è i zitelli sò pronti à cura di i so anziani amati.

Hè più faciule per alcuni di i zitelli per trattà cù a vechja età di u so babbu o di a mamma chì cù a so propria vita.

Sò issi zitelli chì li diceranu : pusate, pusate, ùn marchjà micca, ùn vi chinate micca, ùn alzate micca, ùn vi preoccupate micca. Sembra à elli: se prutegge un parente anzianu da tuttu "superfluous" è eccitante, hà da campà più longu. Hè difficiuli per elli à capisce chì, salvendu da l'esperienze, u pruteghjanu da a vita stessa, privandulu di significatu, gustu è sharpness. A grande quistione hè se una tale strategia vi aiuterà à vive più longu.

Inoltre, micca tutti i vechji sò pronti per esse cusì disattivati ​​da a vita. Principalmente perchè ùn si sentenu micca vechji. Dopu avè sperimentatu tanti avvenimenti annantu à parechji anni, avè affrontatu i travaglii difficili di a vita, spessu anu abbastanza saviezza è forza per sopravvive à a vechja chì ùn hè micca emasculata, micca sottumessa à a censura protettiva.

Avemu u dirittu di interferisce in a so vita - dicu vechji mentalmente intactu -, pruteggendu da e nutizie, avvenimenti è affari? Cosa hè più impurtante? U so dirittu di cuntrullà elli stessi è a so vita finu à a fine, o a nostra zitiddina a paura di perde è a culpabilità per ùn avè micca fattu "tuttu pussibule" per elli? U so dirittu di travaglià finu à l'ultimu, per ùn piglià cura di elli stessi è marchjà mentre «i gammi sò purtati», o u nostru dirittu di intervene è pruvà à accende u modu di salvezza?

Pensu chì tutti decideranu sti prublemi individualmente. È ùn pare micca esse una risposta definitiva quì. Vogliu chì tutti sò rispunsevuli di u so propiu. I zitelli sò per "digerirà" a so paura di a perdita è l'incapacità di salvà à qualchissia chì ùn vole micca esse salvatu. I genitori - per ciò chì a so vechja età pò esse.

Ci hè un altru tipu di genitori anziane. Inizialmente preparanu per a vechja passiva è implicanu almenu un indispensabile "biccheri d'acqua". O sò cumplettamente sicuri chì i zitelli cresciuti, indipendentemente da i so scopi è i so piani, anu da dedicà cumplettamente a so vita à serve a so debule vechja.

Tali anziani tendenu à cascà in a zitiddina o, in a lingua di a psiculugia, regressu - per ricuperà u periodu di a zitiddina senza vita. È ponu stà in questu statu per un bellu pezzu, per anni. À u listessu tempu, hè più faciule per alcuni di i zitelli per trattà cù a vechja età di u so babbu o di a mamma chì cù a so propria vita. È qualcunu disappuntarà di novu i so genitori affittendu una infermiera per elli, è sperimentà a cundanna è a critica di l'altri per un attu "callu è egoista".

Hè ghjustu per un genitore aspittà chì i zitelli grandi mettenu da parte tutti i so affari - carriera, zitelli, piani - per a cura di i so amati? Hè bonu per tuttu u sistema di famiglia è u genus per sustene un tali regressione in i genitori? In novu, ognunu risponde à queste dumande individualmente.

Aghju intesu storii veri più di una volta quandu i genitori anu cambiatu d'idea per esse in lettu se i zitelli ricusanu di cura di elli. È cuminciaru à spustà, fà affari, passatempi - cuntinuavanu à campà attivamente.

U statu attuale di a medicina praticamenti ci salva da a scelta difficiule di ciò chì fà in u casu quandu u corpu hè sempre vivu, è u cervellu hè digià pocu capaci di allargà a vita di un omu amatu in coma? Ma pudemu truvà in una situazione simili quandu ci truvamu in u rolu di i zitelli di un parente anzianu o quandu avemu invechjatu.

Finu chì simu vivi è capaci, duvemu esse rispunsevuli di ciò chì serà sta tappa di a vita.

Ùn ci hè micca abitudine di dì, è ancu di più di riparà a nostra vulintà, s'ellu ci vole à dà l'uppurtunità di chjude a ghjente per gestisce a nostra vita - u più spessu sò i zitelli è i sposi - quandu noi stessi ùn pudemu più piglià una decisione. . I nostri parenti ùn anu micca sempre tempu per urdinà a prucedura funeraria, scrivite un testamentu. È tandu u pesu di sti decisioni difficili cade nantu à e spalle di quelli chì fermanu. Ùn hè micca sempre faciule di determinà: quale seria u megliu per u nostru amatu.

A vechja, l'impotenza è a morte sò temi chì ùn sò micca abituati à tuccà in una conversazione. Spessu, i medichi ùn dicenu micca a verità à i malati terminali, i parenti sò furzati à minti è finta d'esse ottimisti, privandu una persona vicinu è caru di u dirittu di dispunì di l'ultimi mesi o ghjorni di a so vita.

Ancu à u lettu di una persona morente, hè abitudine di animà è "sperà per u megliu". Ma cumu in questu casu per sapè di l'ultima vuluntà? Cumu preparà per partì, dì addiu è avè u tempu di dì e parolle impurtanti?

Perchè, se - o mentre - a mente hè cunservata, una persona ùn pò micca disposti di e forze chì hà lasciatu? Caratteristica culturale? Immaturità di a psiche?

Mi pare chì a vechja hè solu una parte di a vita. Ùn hè menu impurtante chè u precedente. È mentre simu vivi è capaci, duvemu esse rispunsevuli di ciò chì serà sta tappa di a vita. Ùn i nostri figlioli, ma noi stessi.

A prontezza à esse rispunsevuli di a so vita finu à a fine permette, mi pare, micca solu di pianificà in qualchì modu a so vechja, di preparà per ella è di mantene a dignità, ma ancu di mantene un mudellu è un esempiu per i so figlioli finu à a fine di a so vita. a vita, micca solu cumu campà è cumu invechje, ma ancu cumu more.

Lascia un Audiolibro